M-am aşezat cu spatele la fereastra de la care furam subiecte de scriere cu ceva timp în urmă. Şi de la care încă mai fur, dar cu ochii minţii. Am trişat puţin numai cât să-mi dau seama că vreau să scriu în continuare. Vreau să-mi imaginez blocurile robotice îngenuncheate parcă în aşteptarea reprizei în care se pot scula să joace fotbal cu maşinile din parcările alăturate. N-aş fi putut alege alt joc rememorând luptele copilăriei în care mă apăram de unghiile ascuţite ale surorii mele prin atacuri susţinute cu picioarele. Ea învingea prin micime ascuţită, eu preluam conducerea prin soliditate strecurată (căci picioarele, şi mai ales degetele au o forţă nebănuită de pătrundere în cotloane cu sensibilitate redusă). Deja nu mai trişez, mă las furată de mărunţişurile de pe strada „mea”, de copăcelul ţâşnit dintre garaje, de maşinile care acompaniază greierii până la senzaţia de acoperire a glăscioarelor lor ţipătoare, de lătrăturile înfundate sau de crucea clipocind verde-roşu a farmaciei şi de oamenii care poartă conversaţii ca la ei în sufragerie. Cuvântul de sufragerie indică un loc unde se desfăşoară activităţi dedicate unei mase cât de mici (de oameni sau diverse alte creaturi... ): mese mai mult sau mai puţin festive, primire de oaspeţi, un spaţiu mai degrabă impersonal al casei, pentru că nu se traduce prin personalitatea vreunui locatar, este decorată de obicei într-un stil clasic, universal, potrivit pentru diverse situaţii şi din când în când mai primeşte diverse adăugiri. Este ca un set de farfurii pe care îl primeşti ca parte din zestre şi îl scoţi la anumite ocazii, îi mai cureţi petele stătute şi după ce l-ai folosit, îl pui la loc în dulap până la folosirea următoare. Culmea e că sufrageria trăieşte după tipicul „una caldă, una rece”. Înăuntrul ei au loc întâmplări cu încărcătură emoţională ridicată: se râde, se plânge, se joacă, se vorbeşte la tonalităţi şi în limbi diferite, se produc procese complexe de digestie cauzate de ingerări constante şi masive, şi la perioade intermitente, se lasă pustietatea, ca o retragere în hibernare pentru a prinde noi forţe. Sufrageria e locul în care se poate întâmpla de la nimic la totul, are o stare latentă în care duhneşte forţa posibilităţii. În ultima vreme mă caracterizează o stare de tip sufragerie, cu treceri furtive prin bucătărie şi baie. Dormitorul moţăie după mine şi mie nici măcar nu mi-e somn.

M-am gândit să te reîncep, să pornesc de la o foaie albă cum am făcut şi de alte ori, dar lipsa de continuitate poate deveni frustrantă la un moment dat şi atunci arunc cuvintele într-un loc care nu-şi caută rostul iniţial, ci încearcă să afle unde-mi mai zboară minţile şi EMOţiile (căci cui nu-i place o pizza care se taie singură…), în prezent. Din păcate, cred, încă zboară, fără să găsească un loc de aterizare în afara imaginarului. Un imaginar dincolo de minimele contacte tactile, palpabile dintre noi. Pentru că, de altfel, de la ele porneşte totul, fără să omit cuvintele care s-au strecurat printre buzele tale şi care atingeau gradul cel mai sensibil de perfecţiune, aşa cum m-aş fi aşteptat să sune din vocea cuiva vreodată şi care m-au luat, totuşi într-o asemenea măsură prin surprindere, încât m-au răvăşit până la o tăcere mai insuportabilă decât cea care mă caracterizează de obicei. Cum se face că omul căruia te aştepţi să-i povesteşti cu cea mai avidă sete despre lucrurile care te-au făcut ceea ce eşti, este nevoit să te privească aproape dezgustat în neputinţa ta mută? Unii ar spune că nu a fost să fie, însă conştientizarea propriilor insuficienţe împreună cu un masochism limitat îmi arată că trebuie să-mi tai o felie sănătoasă de vină, fără s-o ingurgitez, ci doar să o privesc până prinde mucegai şi e gata să fie aruncată la coş.
Încerc să-mi dau seama dacă ar putea fi ceva dincolo de lucrurile pe care tu le vezi în mine dar pe care eu nu sunt încă pregătită să le disting. Asta dacă, intr-adevăr, sunt acolo pe undeva. Uneori îmi vine greu să cred că anumite experienţe sunt menite doar să te stârnească pentru ca apoi să te lase într-o agonie cât de scurtă. E greu să-ţi imaginezi că anumite senzaţii care ar putea fi perfecte pe termen lung, aduc după sine doar o tânjire similară celei post-orgasmice.
Până la urmă, nu e nimic ciudat în asta, pentru că atunci când te gândeşti la ce ar putea fi, realizezi - deşi preferi să ignori asta – că « poate » implică în aceeaşi măsură posibilitatea de « da » precum şi pe cea de « nu ».

Casuta libera

Degetele mă ghidează prin mulţimea de litere dezordonate care aşteaptă demult să primească o formă. Azi ca şi ieri, ca şi mâine, totul caută o încadrare, şi uneori ea se rezumă la imposibilitatea de a se încadra. E şi asta un cadru, o formă, o categorie. Totul se cere definit, prestabilit. Sunt lucruri care există înainte de a fi închistate şi lucrurile de după. Poate că până să fie numite nu existau, sau poate erau doar anonime şi le era bine dar le era teamă că vor trăi mereu camuflat, fără o identitate reală.

trei vorbe

M-am pregătit pentru liniştea asta dar cumva se pare că m-a luat prin surprindere. E o linişte care-şi încalcă promisiunile, care-şi depăşeşte limitele. O linişte care nu are nevoie de cuvinte ca să fie ţipătoare. O nelinişte....

Scenariu de despartire

Aş putea să-ţi dau o explicaţie perfect credibilă, parţial veridică ce ne-ar putea satisface în moduri diferite şi totuşi similare: tu te-ai linişti gândindu-te că pur şi simplu situaţia nu ne-a permis să ne petrecem timpul împreună şi eu aş fi mulţumită că am reuşit să-ţi ofer o porţie light de dezamăgire. Dar o parte a mea refuză să-ţi alimenteze senzaţia că totul ar merge bine dacă nu s-ar produce mici accidente ocazional. Nu este un accident că viaţa mea nu te mai priveşte de ceva vreme încoace, este mai degrabă un argument pe care simt nevoia să-l exprim pentru ca deznodământul pe care l-am atins mental să nu aibă premise lipsă. Premise care până acum îmi lipseau la nivel conştient. Acum ştiu că o parte infimă din tine se mai ascunde prin cotloanele mele cele mai obscure şi poate refuză să plece, poate stă acolo doar din obişnuinţă, sau poate doar a uitat că se mai află acolo şi nu mai ştie nici cum să iasă. Cea mai uşoară soluţie ar fi poate să te ghidez, să-ţi amintesc unde ai presărat firmiturile ca să ştii pe unde ai venit. De fapt, răspunsul era chiar în faţa noastră, nici nu era un răspuns pentru că nu au existat întrebări, cu adevărat, era doar..realitatea. Ai lăsat firimiturile pentru că ştiai că ai să pleci cândva, simţeai pe undeva că ceva n-o să meargă dar nu ai vrut să laşi urme prea evidente ca să nu-mi dai de bănuit. O parte prea infimă din tine se mai află într-o parte prea infimă din mine, şi-atunci ce rost ar avea să-ţi mai spun despre concluziile mele, de luptele pe care le duc pentru a-mi transforma existenţa entimematică într-una plină de sens, de logică?

Inca ceva

In ultima vreme tot ce pot sa fac este sa stau pe loc. Mai arunc cate o pietricica incolo sau incoace si dup-aia revin in pozitia initiala, pentru ca e caldut si comod. Tot astept sa vina cineva sa ma invete sa fac ricoseuri dar uit de fiecare data ca trebuie sa si formulez o cerere in acest sens. Si cum nu sunt in stare, realizez ca cea mai sigura cale este sa ma invat eu singura sa le fac, cu multa practica. Oare de ce cand ne impotmolim in anumite stari pe care in mare noi ni le provocam, vrem sa vina careva sa ne arunce cu o cizma in cap ca sa putem trece mai departe? Nu pot sa scriu ce ar trebui sa scriu dar uite ca totusi dau din degete aici si cuvintele tot ies. Poate or iesi si alea care trebuie la un moment dat. Dar de fapt, ideea de a trebui este o interpretare gresita a ceea ce ai putea sa faci pentru tine, si poate ca ti-ar fi mai bine daca ai putea. Nu vreau sa termin in indemnurile naiv americanesti despre a vrea si a putea si asa mai departe, pe care nici nu vreau sa le exemplific. Dar ideea este ca VREAU...

Bloody memories...

I saw it, if seeing was the only thing I could have done even as my locks were penetrating my eyes in lack of dignity. It was there and I could have done nothing but observe its every characteristic, its every angle, its every corner. Cornering a bottle of red wine was exactly what came to mind instantly. Seeing it in the same place it had been for months, not being considered for opening, which made it even more attractive than it could ever have been. Even so, the cork was standing in the way. A tiny piece of indescribable fabric was blocking my utter desire to gulp down enormously limited amounts of red wine. Bloody wine! The knife came in handy as I struggled to pull the cork out, tearing it apart until it was eventually pushed into the bottle and smothered. Which needed no more violence as my patience bore several other seconds for the wine to be poured in a mug. There in the silence spread by the drink in my flesh, I glanced moderately at the shattered pieces of cork left on the table like a corpse lying in the sun as the assassin absorbed its effects on the raw lack of being. The bottle of wine could only put itself to use by freezing, as I invisibly concealed the murder weapon on the open table.

While you are sleeping..

You have run out of time, but I have not run out of time thinking of you. Someday I hope to see Amsterdam through your eyes and know that you are somehow by my side. You have increased the number of memories I can think of smiling.

Fuck altruism!

Simt ca nu-mi mai apartin. Ca sunt atasata de lucruri, de oameni fara un scop adevarat. Asta se intampla cand ajungi sa muncesti mai mult pentru altii decat pentru tine. Nu vorbesc de "mai mult" ca timp fizic pierdut desi este o parte a problemei, ci de motivatia sau lipsa de motivatie care te face sa mergi pe un drum, de felul in care reusesti sa te ajuti pe tine insati, castigand experiente, cunostinte si pana la urma si atitudini si comportamente. E momentul ala mort in care tu stai pe loc dar cumva mai faci anumite lucruri sa mearga. Dar ele merg din inertie nu pentru ca chiar vrei sa faci asta. A man's gotta do what a man's gotta do. So does a woman.
Chiar ma intreb cum o fi sa fii in echilibru cu lucrurile pe care ti le oferi si cu lucrurile pe care le oferi altora. Pentru ca in ultima perioada nu experimentez decat o balanta inclinata intr-un sens care mi se pare dezorientant si care te ia ca valul. Si te duce pana ii zici tu sa se opreasca.
Si inca ceva. Altruismul este un cuvant gol, conceptualizat in diverse dictionare si abordat extensiv in teorii psiho-sociologice, dar care in practica nu poate fi decat o utopie. E greu sa te abtii macar de la a ridica spranceana sceptica atunci cand auzi fraze de genul: ti-am dat o bucata mai mare de portocala sau am facut nu stiu ce pentru tine, fara sa ma gandesc la mine. Si asta pentru ca scopul real al tuturor actiunilor noastre este aceea de a ne satisface niste nevoi personale si individuale. Altfel spus, a aduce beneficii de orice natura celorlalti, este doar o actiune mijlocitoare a multumirii de sine.
Si acum atingem alta buba supuranta: egoismul. Ce-ati avea cu el nu stiu ca doar v-a tinut de cald de la prima oracaiala de la nastere. Auzi acuzatii de genul: "Esti un egoist, numai la tine te gandesti!" Pai normal ca tu traiesti in fiecare incheietura si articulatie a corpului respectiv, tu il hranesti, tu ii provoci angoase si torturi. Te preocupi de tine intr-un fel sau altul. Si daca acest fel consta in a te lasa calcat in picioare de altii, asta e, ti-e mai bine asa decat sa incerci sa lupti pentru tine ca sa ai o individualitate recunoscuta. Da, sunt o fiinta egoista. Si as indrazni sa adaug portretului naturii umane trasat de Aristotel, o alta caracteristica nativa, in afara de sociabilitate, anume egoismul.
Nu sunt altruista atunci cand fac lucruri pentru altii care mie s-ar putea sa-mi faca rau. E un egoism ciudat si masochist, dar tot egoism se numeste. Poti sa-i spui cel mult comportament prosocial, daca tii neaparat.

Sa-i dam lui Carol ce-i al lui Davila

Am trecut pe langa facultatea de medicina si m-am holbat in miscare la statuia negricioasa a nefiintei Carol Davila. De remarcat: in fata anului nasterii era o steluta si inaintea anului mortii o cruce, desigur. Ca si cum pentru nastere primesti o steluta si la moarte o cruce. Ca un joc de conquiztador. Traducere: "A vazut lumina stelelor in anul...si si-a purtat crucea pana in anul...". Si pentru asta sa primesti o statuie neagra de suparare? Pai nu ca a mai facut si alte lucruri minunate pe care nu le-as putea concretiza in cuvinte pentru ca nu prea le stiu, da le banuiesc si ma simt bine asa. Vorb-aia: Ignorance is bliss...

Fie, imi puteti spune Monk...

Cum sa combati usile incuiate? Pai simplu, le lasi descuiate. Traiesc in scara cu niste oameni ingrozitor de incuiati in spiritul vechi ai ideii ca poti sa impui ceva fara sa dai explicatii sau fara sa ai autoritatea. Pentru ca ei asa sunt invatati de pe vremea lu raposatu'. Ziceam cuiva cu ceva timp in urma ca la noi comunismul inca traieste, si nu va muri cel putin pana nu va muri o mare parte din populatia care s-a contaminat cu acel spirit si nici atunci cu totul. Pentru ca si noi cei mai tineri, vrand-nevrand am mai plecat capul uneori fara sa stim mai exact de ce, dintr-o frica inconsistenta. Cum e teama de intuneric. Intunericul n-are ce sa-ti faca saracul de el, doar nici n-are suflu, dar potentialitatea mare de lucruri pe care le ascunde si care pot sa te raneasca iti alearga muschii inimii pana dai in transpiratii reci. Poate asta e problema, naivitatea intunericului (de unde probabil si expresia "prost ca noaptea"), care nu face niciun rau in afara de propria sa existenta, care invaluie si acopera cu complicitate nedorita.
Cum imi spunea cineva zilele trecute, o scara de bloc e publica, deci nu poti impune incuierea usii de la intrare decat daca iti apartine cladirea. Aceeasi persoana m-a intrebat azi cat costa sa multiplici o cheie ca sa faca un exemplar pentru toti cei care o viziteaza mai des... Asta inseamna inmultirea oamenilor care vor incuia usa si bani cheltuiti aiurea ca sa intretii nebunia unei fiinte care incuie usi ca sa nu-si infrunte frica.
Prefer sa cobor doua etaje de fiecare data cand vine cineva in vizita, ca sa descui usa si apoi s-o las desalata in voia sortii. Pentru ca chiar daca presupune cel putin un efort fizic din partea mea, de fiecare data, "fricoasa impunatoare" va trebui la randul ei sa faca efortul sa iasa dupa mine sa incuie. Si zau daca am vreun pic de mila pentru varsta ei inaintata!
Refuz sa dau ascultare unor fiinte care-si forteaza decibelii si mimeaza forta doar ca sa-si ascunda teama!

Despre servetele

Un bax de servetele iti poate umple maruntaiele de bucurie pana iti da zambetul pe buze, asa cum iti goleste narile sau iti curata umiditatile navalitoare din ochi. Poti sa-l privesti ca pe un cadou chiar daca a fost cerut si asteptat iar atunci cand iti este intins nu mai reuseste sa te surprinda. Zambesc simplu pentru ca mi-am dorit un bax de servetele si l-am primit. Si inca ceva, nu trebuie sa le privesc ca pe un trofeu, ci pot sa le folosesc cu incredere stiind ca dupa ce le termin, pot sa-mi iau altele. Pot oricand sa-mi cumpar un bax de servetele.