Pentru ca nu stiu daca exista indeajuns de multe motive care sa explice de ce. Literatura incepe cu povestile la care cascam ochii si urechile in copilarie cu surpriza si cu naivitatea specifica credintei in Mos Craciun si nu se termina niciodata. E buna chiar si atunci cand nu e buna, pentru simplul motiv ca te face sa te gandesti de ce nu e buna. Iti pune in miscare o gramajoara de ganduri si senzatii iar cand si daca framantarile iau sfarsit, mai descoperi o parte din tine: cea care are o parere despre calitatea unei bucati de literatura.
Mi-e putin placuta asocierea literaturii cu o investitie. Imi vine drag, in schimb, s-o alatur unei cultivari, unei inmuguriri, unei reintalniri cu noi insine, cu ceilalti, cu situatii pe care le-am trait fie direct, fie mijlocit de personajele povestite. Personaje care citindu-le, ma descriu in moduri placute sau odioase si imi apropie caractere care altfel mi-ar fi distante.
Vad in literatura o deschizatura nesfarsita care cuprinde cu naturalete extreme si puncte mediane si strabate inconturnabil existenta umana fie in gingasie si caldura, fie in frust si in scarbavnica lupta pentru supravietuire.
luni, 31 mai 2010
luni, 10 mai 2010
DOAR o postare
Astazi si in general am cateva cuvinte de spus despre afectiunea mea pentru exprimarea corecta gramatical. Nu-mi plac regulile impuse fara rost si fara logica si pastrez revolta specific adolescentina fata de atitudinea comoda a anumitor adulti atunci cand afirma: "Ca asa trebuie" sau "Ca asa zic eu". Cand mi se zice sa fac ceva, vreau argumente pertinente si nu-mi prea place sa fac lucruri in dorul lelii. De ceva vreme ma tot intreb daca si de ce ar trebui sa urmam regulile gramaticale cu sfintenie atunci cand ne exprimam. Recent am filtrat si o concluzie dupa ce mi-am pus o alta intrebare: de ce s-au inventat limbajul si regulile gramaticale? Raspuns: ca sa ne intelegem unii pe altii. Abordez problema empiric, fara pretentia unui fundament istoric sau stiintific, dar cred ca nu ma insel cand banuiesc ca oamenii primitivi comunicau prin gesturi, prin mimica si zgomote care poate ca le insoteau miscarile fetei si ale corpului atunci cand voiau sa transmita ceva. Si zgomotele astea ma gandesc ca au evoluat ulterior in cuvinte.
Pe zi ce trece, suntem martorii inevitabilelor schimbari de sens si semnificatie la nivel de vocabular si al unor norme noi de scriere si vorbire. In mod clar ne-ar fi greu sa ne facem intelesi daca, prin absurd, am fi pusi fata in fata cu un co-national care a trait cu cateva secole in urma, chiar si cu cateva zeci de ani buni in urma. De multe ori ne vine greu sa pricepem ce zice un om contemporan noua dintr-o zona diferita a tarii, datorita accentului diferit sau al regionalismelor. Si asta se datoreaza faptului ca limba este un element viu, in evolutie perpetua, menit sa ne angajeze ca emitatori si ca receptori intr-un flux inteligibil de mesaje.
Si atunci ce s-ar intampla daca ne-am imparti in 2 tabere: cei care aleg sa urmeze regulile gramaticale si cei care aleg sa le ignore, considerandu-le inutile si absurde? Indraznesc sa banuiesc din nou ca totul ar fi un haos. S-ar incalca insusi scopul limbajului, acela de a ne face sa ne intelegem reciproc. Altfel spus, ar fi un alt gen de primitivism ce ar conduce probabil la alte tipuri de razboaie: cele lingvistice.
Din dorinta de a nu deveni un fanatic, asa cum il percepeam uneori pe domnul Pruteanu, fie-i tarana usoara, am incercat sa-mi temperez tendintele de corectare ale greselilor pe care le intalneam la cei din jur (cu mine insami sunt mai putin indulgenta) pentru ca nu voiam sa-mi transform dorinta pentru corectitudine in obsesie beligeranta. Nu voiam, cu alte cuvinte, sa par o anti-sociala, adica sa prefer niste reguli gramaticale unor oameni care se intampla sa le ignore uneori pe cele dintai. Totusi, cred ca haosul de care vorbeam ceva mai sus se afla cu atat mai aproape, cu cat alegem un limbaj "relaxat" gramatical sau cu cat stam deoparte in "masacrarea" lui.
Atitudinea si opiniile care reies din acest text au ca sursa principala folosirea eronata a cuvantului "decat" pe care o intalnesc prea adesea in ultima vreme. Mai exact, faptul ca inlocuieste in exprimarea multora, cuvintele "doar" sau "numai". Cred ca daca ar avea ratiune si sentimente, cuvintele s-ar simti ofensate atunci cand ar fi scoase din context sau folosite necorespunzator. Ca si cum ai fi acuzat de ceva ce n-ai facut. Exagerez, in mod evident, pentru ca percep limbajul ca o creatie fundamental umana in folosul omenirii. Pentru ca desi uneori niciun cuvant nu e capabil sa cuprinda o stare de spirit sau sa descrie o frumusete, iar limbajul pare ca ne limiteaza de multe ori, lipsa lui ne-ar face martorii propriei neputinte de a exprima cat de succint ceea ce resimtim sau gandim.
Ma straduiesc, deci, sa vorbesc si sa scriu corect, nu pentru ca asa am fost educata, ci pentru ca imi place sa comunic si sa ma fac inteleasa in acelasi fel in care imi place sa incerc sa-i inteleg pe ceilalti. Cred ca limbajul e ca o poarta larg deschisa spre noi insine si spre ceilalti. Atunci de ce sa ne pitim incercand sa incapem pe fereastra? Cred, in acelasi timp, ca lucrurile pe care le impartasim din drag celorlalti sunt cele care raman cel mai bine intiparite. Astfel imi inchei "impartasania", din drag de oameni si de exprimare corecta.
Pe zi ce trece, suntem martorii inevitabilelor schimbari de sens si semnificatie la nivel de vocabular si al unor norme noi de scriere si vorbire. In mod clar ne-ar fi greu sa ne facem intelesi daca, prin absurd, am fi pusi fata in fata cu un co-national care a trait cu cateva secole in urma, chiar si cu cateva zeci de ani buni in urma. De multe ori ne vine greu sa pricepem ce zice un om contemporan noua dintr-o zona diferita a tarii, datorita accentului diferit sau al regionalismelor. Si asta se datoreaza faptului ca limba este un element viu, in evolutie perpetua, menit sa ne angajeze ca emitatori si ca receptori intr-un flux inteligibil de mesaje.
Si atunci ce s-ar intampla daca ne-am imparti in 2 tabere: cei care aleg sa urmeze regulile gramaticale si cei care aleg sa le ignore, considerandu-le inutile si absurde? Indraznesc sa banuiesc din nou ca totul ar fi un haos. S-ar incalca insusi scopul limbajului, acela de a ne face sa ne intelegem reciproc. Altfel spus, ar fi un alt gen de primitivism ce ar conduce probabil la alte tipuri de razboaie: cele lingvistice.
Din dorinta de a nu deveni un fanatic, asa cum il percepeam uneori pe domnul Pruteanu, fie-i tarana usoara, am incercat sa-mi temperez tendintele de corectare ale greselilor pe care le intalneam la cei din jur (cu mine insami sunt mai putin indulgenta) pentru ca nu voiam sa-mi transform dorinta pentru corectitudine in obsesie beligeranta. Nu voiam, cu alte cuvinte, sa par o anti-sociala, adica sa prefer niste reguli gramaticale unor oameni care se intampla sa le ignore uneori pe cele dintai. Totusi, cred ca haosul de care vorbeam ceva mai sus se afla cu atat mai aproape, cu cat alegem un limbaj "relaxat" gramatical sau cu cat stam deoparte in "masacrarea" lui.
Atitudinea si opiniile care reies din acest text au ca sursa principala folosirea eronata a cuvantului "decat" pe care o intalnesc prea adesea in ultima vreme. Mai exact, faptul ca inlocuieste in exprimarea multora, cuvintele "doar" sau "numai". Cred ca daca ar avea ratiune si sentimente, cuvintele s-ar simti ofensate atunci cand ar fi scoase din context sau folosite necorespunzator. Ca si cum ai fi acuzat de ceva ce n-ai facut. Exagerez, in mod evident, pentru ca percep limbajul ca o creatie fundamental umana in folosul omenirii. Pentru ca desi uneori niciun cuvant nu e capabil sa cuprinda o stare de spirit sau sa descrie o frumusete, iar limbajul pare ca ne limiteaza de multe ori, lipsa lui ne-ar face martorii propriei neputinte de a exprima cat de succint ceea ce resimtim sau gandim.
Ma straduiesc, deci, sa vorbesc si sa scriu corect, nu pentru ca asa am fost educata, ci pentru ca imi place sa comunic si sa ma fac inteleasa in acelasi fel in care imi place sa incerc sa-i inteleg pe ceilalti. Cred ca limbajul e ca o poarta larg deschisa spre noi insine si spre ceilalti. Atunci de ce sa ne pitim incercand sa incapem pe fereastra? Cred, in acelasi timp, ca lucrurile pe care le impartasim din drag celorlalti sunt cele care raman cel mai bine intiparite. Astfel imi inchei "impartasania", din drag de oameni si de exprimare corecta.
vineri, 30 aprilie 2010
Suntem cersetori?
Eu zic ca da, cu totii. Cersim macar afectiune, intelegere sau mila, daca nu bani sau bunuri materiale. Ca sa restrang putin aria intrebarii: romanii, prin definitie, sunt cersetori? E o intrebare pe care o las sa pluteasca deocamdata. Restrang si mai mult: sunt romanca si da, cersesc. Am venituri instabile, cateodata nule si cheltuiesc instabil. Cand se intampla sa ajung pe zero sau minus, sacrificii trebuie facute: fie ma sustrag iesirilor cheltuitoare si caut solutii de gratuitate in timpul liber, fie imprumut sume modice de la prieteni cat sa asigur supravietuirea sau chiar le primesc de la "membrii clanului" fara cerere de returnare.
Initiativa acestei postari se trage de la indelung mediatizatul salut romanesc pus in scena de o emisiune frantuzeasca. Nu mica mi-a fost mirarea cand am urmarit filmuletul prima data. Poate mai mult decat interpretarea comedianului, am gasit mai surprinzatoare "dresarea" publicului care au venit ca un fel de backing vocals sa-l intareasca in salut. Si atunci am inceput sa ma intreb: oare chiar asa suntem perceputi ca natie de catre francezi sau chiar la nivel mondial? Si apoi orgoliul ranit m-a facut sa stereotipizez cam in acelasi fel in care au facut-o si francezii: probabil asta ni se trage de la tigani... Abia apoi am inceput sa ma intreb daca intr-adevar exista fundament in aceasta perceptie. Poate ca unii se bucura ca am scapat doar cu eticheta "cersetor" si nu cu cea de "hot". Nici nu-mi dau seama daca una din doua variante e mai buna: ca am fi prea lenesi sa muncim si cersim de la altii sau ca am fi "antreprenori" si am gasi modalitati prin care sa sustragem roadele muncii altora?
Ca suntem printre codasii economici ai Europei, nu e un secret. Ca multi dintre noi se descurca greu si foarte greu in impacarea veniturilor cu datoriile, iarasi este bine cunoscut. Ca unii dintre noi pleaca in alte tari in cautarea de mai bine, uneori pe cai mai putin ortodoxe, e si acesta un lucru stiut. Si totusi, putem cu adevarat fi categorisiti ca cersetori si/sau hoti? Eu as zice ca impartasim un context politic, economic, social etc si nevoia precum si felul in care ne lasam influentati de ceilalti ne face sa reactionam in diferite feluri, unii preferand calea "cea mai usoara", altii reusind sa o scoata la capat de la decent in sus.
De aici, pana la a extrage un specific romanesc fundamental milog mai e totusi ceva drum.
Mi s-a spus ca uneori dau raspunsuri pe ocolite in scris, diplomatic ar zice unii. Imi ajunge totusi sa constientizez ca NU am dreptul sa fac asemenea clasificari/discriminari/stereotipizari fata de niciun popor, nici macar fata de cel caruia ii apartin. Si asta chiar si pentru simplul motiv ca nu cunosc si nu voi cunoaste vreodata fiecare om al fiecarei natii ca sa pot avea pretentia ca pot capta esenta personalitatii si comportamentului unora sau altora.
Initiativa acestei postari se trage de la indelung mediatizatul salut romanesc pus in scena de o emisiune frantuzeasca. Nu mica mi-a fost mirarea cand am urmarit filmuletul prima data. Poate mai mult decat interpretarea comedianului, am gasit mai surprinzatoare "dresarea" publicului care au venit ca un fel de backing vocals sa-l intareasca in salut. Si atunci am inceput sa ma intreb: oare chiar asa suntem perceputi ca natie de catre francezi sau chiar la nivel mondial? Si apoi orgoliul ranit m-a facut sa stereotipizez cam in acelasi fel in care au facut-o si francezii: probabil asta ni se trage de la tigani... Abia apoi am inceput sa ma intreb daca intr-adevar exista fundament in aceasta perceptie. Poate ca unii se bucura ca am scapat doar cu eticheta "cersetor" si nu cu cea de "hot". Nici nu-mi dau seama daca una din doua variante e mai buna: ca am fi prea lenesi sa muncim si cersim de la altii sau ca am fi "antreprenori" si am gasi modalitati prin care sa sustragem roadele muncii altora?
Ca suntem printre codasii economici ai Europei, nu e un secret. Ca multi dintre noi se descurca greu si foarte greu in impacarea veniturilor cu datoriile, iarasi este bine cunoscut. Ca unii dintre noi pleaca in alte tari in cautarea de mai bine, uneori pe cai mai putin ortodoxe, e si acesta un lucru stiut. Si totusi, putem cu adevarat fi categorisiti ca cersetori si/sau hoti? Eu as zice ca impartasim un context politic, economic, social etc si nevoia precum si felul in care ne lasam influentati de ceilalti ne face sa reactionam in diferite feluri, unii preferand calea "cea mai usoara", altii reusind sa o scoata la capat de la decent in sus.
De aici, pana la a extrage un specific romanesc fundamental milog mai e totusi ceva drum.
Mi s-a spus ca uneori dau raspunsuri pe ocolite in scris, diplomatic ar zice unii. Imi ajunge totusi sa constientizez ca NU am dreptul sa fac asemenea clasificari/discriminari/stereotipizari fata de niciun popor, nici macar fata de cel caruia ii apartin. Si asta chiar si pentru simplul motiv ca nu cunosc si nu voi cunoaste vreodata fiecare om al fiecarei natii ca sa pot avea pretentia ca pot capta esenta personalitatii si comportamentului unora sau altora.
duminică, 25 aprilie 2010
Retrospectiva saptamanii in 3 filme
In saptamana ce-a trecut mi s-au ivit trei ocazii cinematografice pe care am bucuria sa le pot impartasi. Voi purcede cronologic in functie de ordinea in care le-am vazut, desi cel de-al treilea nu e chiar din intamplare lasat la urma.
1. Mujeres al borde de una crisis de nervios sau Femei in pragul unei crize de nervi. Almodovar. Asta deja spune foarte multe despre film, poate chiar n-ar mai trebui sa mai adaug nimic. Totusi, tin sa insist pe personajul Pepa Marcos interpretat de Carmen Maura (bunica fantasmatica din Volver). De fapt, nici nu e nevoie sa insist, pentru ca ea este cea care duce filmul in spate, pare suma tuturor femeilor din film si din afara lui: cele mintite, inselate, ranite, parasite si in acelasi timp, cumuleaza parca toata forta lor si actioneaza in consecinta.
2. The Kite Runner. Actiunea are loc in mare prin Afghanistan. As putea sa rezum placerea de a vedea acest film in faramiturile de intelepciune specifice zonei, in magia jocului cu zmeul care pare sa necesite o maiestrie aparte (zmeul e ca o marioneta care danseaza in ritmul vantului si al degetelor care-l manevreaza), si intr-un personaj care rezuma atat de bine ideea ca anumite roluri sunt predestinate unor anumiti oameni, fara ei n-ar avea sens. Este vorba de copilul Hassan care desi are o prezenta fizica mai degraba pasagera in film, frumusetea personajului este aproape omniprezenta. Lasa in urma un sentiment pur si neconditionat al prieteniei si emana o maturitate naturala si inocenta pe care numai copiii o pot avea.
3. Fail Safe varianta facuta de CBS pentru televiziune in 2000. Scriu despre el ignorand varianta din 1964 care aud ca e mult mai buna si ma incumet sa fiu entuziasmata de ceea ce am vazut, de ideile transmise, de starea de tensiune pe care am avut-o de ambele dati cand am vazut filmul. Datorita unor asa-numite erori tehnice, un grup de avioane bombardiere americane se indreapta cu ganduri de distrugere nucleara spre Moscova. Si de aici totul vine ca o avalansa: panica, discutii inflamate intre presedintele american si premierul rus, speculatii despre posibilele actiuni viclene ale rusilor care vor sa declanseze razboiul incercand sa para ca americanii au fost cei cu scanteia si americani care se omoara intre ei incercand sa-i convinga pe rusi ca nu ei erau tinta. Ceea ce mi se pare ca transpira filmul este tot absurdul care guverneaza razboiul ca idee si ca practica, faptul ca ceea ce am socoti in mod obisnuit inuman, se intampla in mod natural pe timp de razboi. Scanteia intregii actiuni pare sa fie o eroare tehnica dar dupa cum reiese si dintr-o replica a presedintelui SUA, e de fapt vorba de eroare umana, pentru ca: "Oamenii au construit acele masini". Este vorba de oameni care iau decizii inumane datorita esecului unor masinarii pe care ei le-au construit. Razboiul este, fara doar si poate, o decizie umana. Una din ideile vehiculate in film este daca un razboi poate intr-adevar sa aiba un invingator date fiind toate pierderile umane si materiale pe care le implica. Pe final, o intrebare care mi-a rasarit in minte de cateva zile: nu este ironic ca ne luptam pentru pace, cand pacea este o stare naturala a lucrurilor?
1. Mujeres al borde de una crisis de nervios sau Femei in pragul unei crize de nervi. Almodovar. Asta deja spune foarte multe despre film, poate chiar n-ar mai trebui sa mai adaug nimic. Totusi, tin sa insist pe personajul Pepa Marcos interpretat de Carmen Maura (bunica fantasmatica din Volver). De fapt, nici nu e nevoie sa insist, pentru ca ea este cea care duce filmul in spate, pare suma tuturor femeilor din film si din afara lui: cele mintite, inselate, ranite, parasite si in acelasi timp, cumuleaza parca toata forta lor si actioneaza in consecinta.
2. The Kite Runner. Actiunea are loc in mare prin Afghanistan. As putea sa rezum placerea de a vedea acest film in faramiturile de intelepciune specifice zonei, in magia jocului cu zmeul care pare sa necesite o maiestrie aparte (zmeul e ca o marioneta care danseaza in ritmul vantului si al degetelor care-l manevreaza), si intr-un personaj care rezuma atat de bine ideea ca anumite roluri sunt predestinate unor anumiti oameni, fara ei n-ar avea sens. Este vorba de copilul Hassan care desi are o prezenta fizica mai degraba pasagera in film, frumusetea personajului este aproape omniprezenta. Lasa in urma un sentiment pur si neconditionat al prieteniei si emana o maturitate naturala si inocenta pe care numai copiii o pot avea.
3. Fail Safe varianta facuta de CBS pentru televiziune in 2000. Scriu despre el ignorand varianta din 1964 care aud ca e mult mai buna si ma incumet sa fiu entuziasmata de ceea ce am vazut, de ideile transmise, de starea de tensiune pe care am avut-o de ambele dati cand am vazut filmul. Datorita unor asa-numite erori tehnice, un grup de avioane bombardiere americane se indreapta cu ganduri de distrugere nucleara spre Moscova. Si de aici totul vine ca o avalansa: panica, discutii inflamate intre presedintele american si premierul rus, speculatii despre posibilele actiuni viclene ale rusilor care vor sa declanseze razboiul incercand sa para ca americanii au fost cei cu scanteia si americani care se omoara intre ei incercand sa-i convinga pe rusi ca nu ei erau tinta. Ceea ce mi se pare ca transpira filmul este tot absurdul care guverneaza razboiul ca idee si ca practica, faptul ca ceea ce am socoti in mod obisnuit inuman, se intampla in mod natural pe timp de razboi. Scanteia intregii actiuni pare sa fie o eroare tehnica dar dupa cum reiese si dintr-o replica a presedintelui SUA, e de fapt vorba de eroare umana, pentru ca: "Oamenii au construit acele masini". Este vorba de oameni care iau decizii inumane datorita esecului unor masinarii pe care ei le-au construit. Razboiul este, fara doar si poate, o decizie umana. Una din ideile vehiculate in film este daca un razboi poate intr-adevar sa aiba un invingator date fiind toate pierderile umane si materiale pe care le implica. Pe final, o intrebare care mi-a rasarit in minte de cateva zile: nu este ironic ca ne luptam pentru pace, cand pacea este o stare naturala a lucrurilor?
vineri, 16 aprilie 2010
Restart
Constat ca n-am mai scris pe acest blog de fix un an de zile. Si poate ca nici n-as mai fi scris daca nu ar fi existat "constrangerea" unei teme de curs. Cum tema nu implica o componenta didactica ca atare, ci postarea in sine (doamna profesoara, va rog sa ma corectati daca gresesc!), voi scrie despre orice aproape oricum.
Prima postare e dedicata unui film vazut recent recomandat pentru perceperea diverselor tipuri de accente frantuzesti. Pe scurt: titlul e Bienvenue chez les Ch'tis, Kad Merad si Dany Boon in rolurile principale, cel din urma fiind si regizorul filmului, merge mai degraba pe combaterea stereotipiilor perpetuate de francezi despre francezi. Altfel spus, o confruntare nord-sud care iese fara scantei, fara pierderi de sange sau de nervi si cu un comic usor (a nu se citi usuratic) si savuros. Pare-se ca e in topul celor mai vizualizate filme frantuzesti. Pentru ca oricui ii place sa vada un film despre sine si francezilor mandri cu atat mai mult...
Prima postare e dedicata unui film vazut recent recomandat pentru perceperea diverselor tipuri de accente frantuzesti. Pe scurt: titlul e Bienvenue chez les Ch'tis, Kad Merad si Dany Boon in rolurile principale, cel din urma fiind si regizorul filmului, merge mai degraba pe combaterea stereotipiilor perpetuate de francezi despre francezi. Altfel spus, o confruntare nord-sud care iese fara scantei, fara pierderi de sange sau de nervi si cu un comic usor (a nu se citi usuratic) si savuros. Pare-se ca e in topul celor mai vizualizate filme frantuzesti. Pentru ca oricui ii place sa vada un film despre sine si francezilor mandri cu atat mai mult...
joi, 16 aprilie 2009
Last minute energy boost
Asa mi s-a parut mie, ca suna bine titlul si ca poate foarte usor sa existe fara fundal, fara back-up, fara continuare explicativa si ilustrativa. "Sa nu mancati mult" si "Sa nu luati credite in perioada asta" sunt sfaturile conducerii la ora actuala. Oricum lucrurile parca se schimba cand ai un magnet pe frigider cu dicarbocalm. Cel mai sigur cer parerea frigiderului diseara sa vad cum se simte.
Buchet
Am pus trandafirii de la tine intr-un borcan pe coltul mesei si i-am lasat asa aproape in uitare pana s-au facut negri de suparare si mi-au zis ca relatia noastra nu mai poate continua asa. Le-am raspuns ca eram si eu constienta de a asta si i-am invitat in punga de gunoi unde mai rabufneau din cand in cand pentru ca se simteau manjiti de deseurile vecine. I-am consolat cu vaga falsitate spunandu-le ca nu multi trandafiri au sansa de a zbura cu avionul chiar si inveliti in paginile publicitare ale unui ziar. Poate trebuia sa insist mai mult pe unicitatea ambalajului si a conditiilor de transport. As fi fost mai convingatoare. Ca sa nu mai vorbim de rezistenta si apoi persistenta. Daca ar mai fi aici, le-as spune ca la intervale din ce in ce mai lenese de timp, i-as scoate din sertarele memoriei si i-as privi cu ochii mintii cu capul inclinat admirativ.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
