Fuck altruism!

Simt ca nu-mi mai apartin. Ca sunt atasata de lucruri, de oameni fara un scop adevarat. Asta se intampla cand ajungi sa muncesti mai mult pentru altii decat pentru tine. Nu vorbesc de "mai mult" ca timp fizic pierdut desi este o parte a problemei, ci de motivatia sau lipsa de motivatie care te face sa mergi pe un drum, de felul in care reusesti sa te ajuti pe tine insati, castigand experiente, cunostinte si pana la urma si atitudini si comportamente. E momentul ala mort in care tu stai pe loc dar cumva mai faci anumite lucruri sa mearga. Dar ele merg din inertie nu pentru ca chiar vrei sa faci asta. A man's gotta do what a man's gotta do. So does a woman.
Chiar ma intreb cum o fi sa fii in echilibru cu lucrurile pe care ti le oferi si cu lucrurile pe care le oferi altora. Pentru ca in ultima perioada nu experimentez decat o balanta inclinata intr-un sens care mi se pare dezorientant si care te ia ca valul. Si te duce pana ii zici tu sa se opreasca.
Si inca ceva. Altruismul este un cuvant gol, conceptualizat in diverse dictionare si abordat extensiv in teorii psiho-sociologice, dar care in practica nu poate fi decat o utopie. E greu sa te abtii macar de la a ridica spranceana sceptica atunci cand auzi fraze de genul: ti-am dat o bucata mai mare de portocala sau am facut nu stiu ce pentru tine, fara sa ma gandesc la mine. Si asta pentru ca scopul real al tuturor actiunilor noastre este aceea de a ne satisface niste nevoi personale si individuale. Altfel spus, a aduce beneficii de orice natura celorlalti, este doar o actiune mijlocitoare a multumirii de sine.
Si acum atingem alta buba supuranta: egoismul. Ce-ati avea cu el nu stiu ca doar v-a tinut de cald de la prima oracaiala de la nastere. Auzi acuzatii de genul: "Esti un egoist, numai la tine te gandesti!" Pai normal ca tu traiesti in fiecare incheietura si articulatie a corpului respectiv, tu il hranesti, tu ii provoci angoase si torturi. Te preocupi de tine intr-un fel sau altul. Si daca acest fel consta in a te lasa calcat in picioare de altii, asta e, ti-e mai bine asa decat sa incerci sa lupti pentru tine ca sa ai o individualitate recunoscuta. Da, sunt o fiinta egoista. Si as indrazni sa adaug portretului naturii umane trasat de Aristotel, o alta caracteristica nativa, in afara de sociabilitate, anume egoismul.
Nu sunt altruista atunci cand fac lucruri pentru altii care mie s-ar putea sa-mi faca rau. E un egoism ciudat si masochist, dar tot egoism se numeste. Poti sa-i spui cel mult comportament prosocial, daca tii neaparat.

Sa-i dam lui Carol ce-i al lui Davila

Am trecut pe langa facultatea de medicina si m-am holbat in miscare la statuia negricioasa a nefiintei Carol Davila. De remarcat: in fata anului nasterii era o steluta si inaintea anului mortii o cruce, desigur. Ca si cum pentru nastere primesti o steluta si la moarte o cruce. Ca un joc de conquiztador. Traducere: "A vazut lumina stelelor in anul...si si-a purtat crucea pana in anul...". Si pentru asta sa primesti o statuie neagra de suparare? Pai nu ca a mai facut si alte lucruri minunate pe care nu le-as putea concretiza in cuvinte pentru ca nu prea le stiu, da le banuiesc si ma simt bine asa. Vorb-aia: Ignorance is bliss...

Fie, imi puteti spune Monk...

Cum sa combati usile incuiate? Pai simplu, le lasi descuiate. Traiesc in scara cu niste oameni ingrozitor de incuiati in spiritul vechi ai ideii ca poti sa impui ceva fara sa dai explicatii sau fara sa ai autoritatea. Pentru ca ei asa sunt invatati de pe vremea lu raposatu'. Ziceam cuiva cu ceva timp in urma ca la noi comunismul inca traieste, si nu va muri cel putin pana nu va muri o mare parte din populatia care s-a contaminat cu acel spirit si nici atunci cu totul. Pentru ca si noi cei mai tineri, vrand-nevrand am mai plecat capul uneori fara sa stim mai exact de ce, dintr-o frica inconsistenta. Cum e teama de intuneric. Intunericul n-are ce sa-ti faca saracul de el, doar nici n-are suflu, dar potentialitatea mare de lucruri pe care le ascunde si care pot sa te raneasca iti alearga muschii inimii pana dai in transpiratii reci. Poate asta e problema, naivitatea intunericului (de unde probabil si expresia "prost ca noaptea"), care nu face niciun rau in afara de propria sa existenta, care invaluie si acopera cu complicitate nedorita.
Cum imi spunea cineva zilele trecute, o scara de bloc e publica, deci nu poti impune incuierea usii de la intrare decat daca iti apartine cladirea. Aceeasi persoana m-a intrebat azi cat costa sa multiplici o cheie ca sa faca un exemplar pentru toti cei care o viziteaza mai des... Asta inseamna inmultirea oamenilor care vor incuia usa si bani cheltuiti aiurea ca sa intretii nebunia unei fiinte care incuie usi ca sa nu-si infrunte frica.
Prefer sa cobor doua etaje de fiecare data cand vine cineva in vizita, ca sa descui usa si apoi s-o las desalata in voia sortii. Pentru ca chiar daca presupune cel putin un efort fizic din partea mea, de fiecare data, "fricoasa impunatoare" va trebui la randul ei sa faca efortul sa iasa dupa mine sa incuie. Si zau daca am vreun pic de mila pentru varsta ei inaintata!
Refuz sa dau ascultare unor fiinte care-si forteaza decibelii si mimeaza forta doar ca sa-si ascunda teama!

Despre servetele

Un bax de servetele iti poate umple maruntaiele de bucurie pana iti da zambetul pe buze, asa cum iti goleste narile sau iti curata umiditatile navalitoare din ochi. Poti sa-l privesti ca pe un cadou chiar daca a fost cerut si asteptat iar atunci cand iti este intins nu mai reuseste sa te surprinda. Zambesc simplu pentru ca mi-am dorit un bax de servetele si l-am primit. Si inca ceva, nu trebuie sa le privesc ca pe un trofeu, ci pot sa le folosesc cu incredere stiind ca dupa ce le termin, pot sa-mi iau altele. Pot oricand sa-mi cumpar un bax de servetele.