De ce (nu) literatura?

Pentru ca nu stiu daca exista indeajuns de multe motive care sa explice de ce. Literatura incepe cu povestile la care cascam ochii si urechile in copilarie cu surpriza si cu naivitatea specifica credintei in Mos Craciun si nu se termina niciodata. E buna chiar si atunci cand nu e buna, pentru simplul motiv ca te face sa te gandesti de ce nu e buna. Iti pune in miscare o gramajoara de ganduri si senzatii iar cand si daca framantarile iau sfarsit, mai descoperi o parte din tine: cea care are o parere despre calitatea unei bucati de literatura.
Mi-e putin placuta asocierea literaturii cu o investitie. Imi vine drag, in schimb, s-o alatur unei cultivari, unei inmuguriri, unei reintalniri cu noi insine, cu ceilalti, cu situatii pe care le-am trait fie direct, fie mijlocit de personajele povestite. Personaje care citindu-le, ma descriu in moduri placute sau odioase si imi apropie caractere care altfel mi-ar fi distante.
Vad in literatura o deschizatura nesfarsita care cuprinde cu naturalete extreme si puncte mediane si strabate inconturnabil existenta umana fie in gingasie si caldura, fie in frust si in scarbavnica lupta pentru supravietuire.

DOAR o postare

Astazi si in general am cateva cuvinte de spus despre afectiunea mea pentru exprimarea corecta gramatical. Nu-mi plac regulile impuse fara rost si fara logica si pastrez revolta specific adolescentina fata de atitudinea comoda a anumitor adulti atunci cand afirma: "Ca asa trebuie" sau "Ca asa zic eu". Cand mi se zice sa fac ceva, vreau argumente pertinente si nu-mi prea place sa fac lucruri in dorul lelii. De ceva vreme ma tot intreb daca si de ce ar trebui sa urmam regulile gramaticale cu sfintenie atunci cand ne exprimam. Recent am filtrat si o concluzie dupa ce mi-am pus o alta intrebare: de ce s-au inventat limbajul si regulile gramaticale? Raspuns: ca sa ne intelegem unii pe altii. Abordez problema empiric, fara pretentia unui fundament istoric sau stiintific, dar cred ca nu ma insel cand banuiesc ca oamenii primitivi comunicau prin gesturi, prin mimica si zgomote care poate ca le insoteau miscarile fetei si ale corpului atunci cand voiau sa transmita ceva. Si zgomotele astea ma gandesc ca au evoluat ulterior in cuvinte.
Pe zi ce trece, suntem martorii inevitabilelor schimbari de sens si semnificatie la nivel de vocabular si al unor norme noi de scriere si vorbire. In mod clar ne-ar fi greu sa ne facem intelesi daca, prin absurd, am fi pusi fata in fata cu un co-national care a trait cu cateva secole in urma, chiar si cu cateva zeci de ani buni in urma. De multe ori ne vine greu sa pricepem ce zice un om contemporan noua dintr-o zona diferita a tarii, datorita accentului diferit sau al regionalismelor. Si asta se datoreaza faptului ca limba este un element viu, in evolutie perpetua, menit sa ne angajeze ca emitatori si ca receptori intr-un flux inteligibil de mesaje.
Si atunci ce s-ar intampla daca ne-am imparti in 2 tabere: cei care aleg sa urmeze regulile gramaticale si cei care aleg sa le ignore, considerandu-le inutile si absurde? Indraznesc sa banuiesc din nou ca totul ar fi un haos. S-ar incalca insusi scopul limbajului, acela de a ne face sa ne intelegem reciproc. Altfel spus, ar fi un alt gen de primitivism ce ar conduce probabil la alte tipuri de razboaie: cele lingvistice.
Din dorinta de a nu deveni un fanatic, asa cum il percepeam uneori pe domnul Pruteanu, fie-i tarana usoara, am incercat sa-mi temperez tendintele de corectare ale greselilor pe care le intalneam la cei din jur (cu mine insami sunt mai putin indulgenta) pentru ca nu voiam sa-mi transform dorinta pentru corectitudine in obsesie beligeranta. Nu voiam, cu alte cuvinte, sa par o anti-sociala, adica sa prefer niste reguli gramaticale unor oameni care se intampla sa le ignore uneori pe cele dintai. Totusi, cred ca haosul de care vorbeam ceva mai sus se afla cu atat mai aproape, cu cat alegem un limbaj "relaxat" gramatical sau cu cat stam deoparte in "masacrarea" lui.
Atitudinea si opiniile care reies din acest text au ca sursa principala folosirea eronata a cuvantului "decat" pe care o intalnesc prea adesea in ultima vreme. Mai exact, faptul ca inlocuieste in exprimarea multora, cuvintele "doar" sau "numai". Cred ca daca ar avea ratiune si sentimente, cuvintele s-ar simti ofensate atunci cand ar fi scoase din context sau folosite necorespunzator. Ca si cum ai fi acuzat de ceva ce n-ai facut. Exagerez, in mod evident, pentru ca percep limbajul ca o creatie fundamental umana in folosul omenirii. Pentru ca desi uneori niciun cuvant nu e capabil sa cuprinda o stare de spirit sau sa descrie o frumusete, iar limbajul pare ca ne limiteaza de multe ori, lipsa lui ne-ar face martorii propriei neputinte de a exprima cat de succint ceea ce resimtim sau gandim.
Ma straduiesc, deci, sa vorbesc si sa scriu corect, nu pentru ca asa am fost educata, ci pentru ca imi place sa comunic si sa ma fac inteleasa in acelasi fel in care imi place sa incerc sa-i inteleg pe ceilalti. Cred ca limbajul e ca o poarta larg deschisa spre noi insine si spre ceilalti. Atunci de ce sa ne pitim incercand sa incapem pe fereastra? Cred, in acelasi timp, ca lucrurile pe care le impartasim din drag celorlalti sunt cele care raman cel mai bine intiparite. Astfel imi inchei "impartasania", din drag de oameni si de exprimare corecta.