M-am aşezat cu spatele la fereastra de la care furam subiecte de scriere cu ceva timp în urmă. Şi de la care încă mai fur, dar cu ochii minţii. Am trişat puţin numai cât să-mi dau seama că vreau să scriu în continuare. Vreau să-mi imaginez blocurile robotice îngenuncheate parcă în aşteptarea reprizei în care se pot scula să joace fotbal cu maşinile din parcările alăturate. N-aş fi putut alege alt joc rememorând luptele copilăriei în care mă apăram de unghiile ascuţite ale surorii mele prin atacuri susţinute cu picioarele. Ea învingea prin micime ascuţită, eu preluam conducerea prin soliditate strecurată (căci picioarele, şi mai ales degetele au o forţă nebănuită de pătrundere în cotloane cu sensibilitate redusă). Deja nu mai trişez, mă las furată de mărunţişurile de pe strada „mea”, de copăcelul ţâşnit dintre garaje, de maşinile care acompaniază greierii până la senzaţia de acoperire a glăscioarelor lor ţipătoare, de lătrăturile înfundate sau de crucea clipocind verde-roşu a farmaciei şi de oamenii care poartă conversaţii ca la ei în sufragerie. Cuvântul de sufragerie indică un loc unde se desfăşoară activităţi dedicate unei mase cât de mici (de oameni sau diverse alte creaturi... ): mese mai mult sau mai puţin festive, primire de oaspeţi, un spaţiu mai degrabă impersonal al casei, pentru că nu se traduce prin personalitatea vreunui locatar, este decorată de obicei într-un stil clasic, universal, potrivit pentru diverse situaţii şi din când în când mai primeşte diverse adăugiri. Este ca un set de farfurii pe care îl primeşti ca parte din zestre şi îl scoţi la anumite ocazii, îi mai cureţi petele stătute şi după ce l-ai folosit, îl pui la loc în dulap până la folosirea următoare. Culmea e că sufrageria trăieşte după tipicul „una caldă, una rece”. Înăuntrul ei au loc întâmplări cu încărcătură emoţională ridicată: se râde, se plânge, se joacă, se vorbeşte la tonalităţi şi în limbi diferite, se produc procese complexe de digestie cauzate de ingerări constante şi masive, şi la perioade intermitente, se lasă pustietatea, ca o retragere în hibernare pentru a prinde noi forţe. Sufrageria e locul în care se poate întâmpla de la nimic la totul, are o stare latentă în care duhneşte forţa posibilităţii. În ultima vreme mă caracterizează o stare de tip sufragerie, cu treceri furtive prin bucătărie şi baie. Dormitorul moţăie după mine şi mie nici măcar nu mi-e somn.

M-am gândit să te reîncep, să pornesc de la o foaie albă cum am făcut şi de alte ori, dar lipsa de continuitate poate deveni frustrantă la un moment dat şi atunci arunc cuvintele într-un loc care nu-şi caută rostul iniţial, ci încearcă să afle unde-mi mai zboară minţile şi EMOţiile (căci cui nu-i place o pizza care se taie singură…), în prezent. Din păcate, cred, încă zboară, fără să găsească un loc de aterizare în afara imaginarului. Un imaginar dincolo de minimele contacte tactile, palpabile dintre noi. Pentru că, de altfel, de la ele porneşte totul, fără să omit cuvintele care s-au strecurat printre buzele tale şi care atingeau gradul cel mai sensibil de perfecţiune, aşa cum m-aş fi aşteptat să sune din vocea cuiva vreodată şi care m-au luat, totuşi într-o asemenea măsură prin surprindere, încât m-au răvăşit până la o tăcere mai insuportabilă decât cea care mă caracterizează de obicei. Cum se face că omul căruia te aştepţi să-i povesteşti cu cea mai avidă sete despre lucrurile care te-au făcut ceea ce eşti, este nevoit să te privească aproape dezgustat în neputinţa ta mută? Unii ar spune că nu a fost să fie, însă conştientizarea propriilor insuficienţe împreună cu un masochism limitat îmi arată că trebuie să-mi tai o felie sănătoasă de vină, fără s-o ingurgitez, ci doar să o privesc până prinde mucegai şi e gata să fie aruncată la coş.
Încerc să-mi dau seama dacă ar putea fi ceva dincolo de lucrurile pe care tu le vezi în mine dar pe care eu nu sunt încă pregătită să le disting. Asta dacă, intr-adevăr, sunt acolo pe undeva. Uneori îmi vine greu să cred că anumite experienţe sunt menite doar să te stârnească pentru ca apoi să te lase într-o agonie cât de scurtă. E greu să-ţi imaginezi că anumite senzaţii care ar putea fi perfecte pe termen lung, aduc după sine doar o tânjire similară celei post-orgasmice.
Până la urmă, nu e nimic ciudat în asta, pentru că atunci când te gândeşti la ce ar putea fi, realizezi - deşi preferi să ignori asta – că « poate » implică în aceeaşi măsură posibilitatea de « da » precum şi pe cea de « nu ».