Casuta libera

Degetele mă ghidează prin mulţimea de litere dezordonate care aşteaptă demult să primească o formă. Azi ca şi ieri, ca şi mâine, totul caută o încadrare, şi uneori ea se rezumă la imposibilitatea de a se încadra. E şi asta un cadru, o formă, o categorie. Totul se cere definit, prestabilit. Sunt lucruri care există înainte de a fi închistate şi lucrurile de după. Poate că până să fie numite nu existau, sau poate erau doar anonime şi le era bine dar le era teamă că vor trăi mereu camuflat, fără o identitate reală.

trei vorbe

M-am pregătit pentru liniştea asta dar cumva se pare că m-a luat prin surprindere. E o linişte care-şi încalcă promisiunile, care-şi depăşeşte limitele. O linişte care nu are nevoie de cuvinte ca să fie ţipătoare. O nelinişte....

Scenariu de despartire

Aş putea să-ţi dau o explicaţie perfect credibilă, parţial veridică ce ne-ar putea satisface în moduri diferite şi totuşi similare: tu te-ai linişti gândindu-te că pur şi simplu situaţia nu ne-a permis să ne petrecem timpul împreună şi eu aş fi mulţumită că am reuşit să-ţi ofer o porţie light de dezamăgire. Dar o parte a mea refuză să-ţi alimenteze senzaţia că totul ar merge bine dacă nu s-ar produce mici accidente ocazional. Nu este un accident că viaţa mea nu te mai priveşte de ceva vreme încoace, este mai degrabă un argument pe care simt nevoia să-l exprim pentru ca deznodământul pe care l-am atins mental să nu aibă premise lipsă. Premise care până acum îmi lipseau la nivel conştient. Acum ştiu că o parte infimă din tine se mai ascunde prin cotloanele mele cele mai obscure şi poate refuză să plece, poate stă acolo doar din obişnuinţă, sau poate doar a uitat că se mai află acolo şi nu mai ştie nici cum să iasă. Cea mai uşoară soluţie ar fi poate să te ghidez, să-ţi amintesc unde ai presărat firmiturile ca să ştii pe unde ai venit. De fapt, răspunsul era chiar în faţa noastră, nici nu era un răspuns pentru că nu au existat întrebări, cu adevărat, era doar..realitatea. Ai lăsat firimiturile pentru că ştiai că ai să pleci cândva, simţeai pe undeva că ceva n-o să meargă dar nu ai vrut să laşi urme prea evidente ca să nu-mi dai de bănuit. O parte prea infimă din tine se mai află într-o parte prea infimă din mine, şi-atunci ce rost ar avea să-ţi mai spun despre concluziile mele, de luptele pe care le duc pentru a-mi transforma existenţa entimematică într-una plină de sens, de logică?